„O înşelătorie de miliarde de dolari”: ce ar trebui să
ştii despre vitamine
Milioane de
oameni cred că, dacă iau zilnic suplimente de vitamine, se vor simţi mai bine
şi vor trăi mai mult. O carte recent apărută zdruncină aceste convingeri:
vitaminele sub formă sintetică nu numai că nu sunt necesare organismului, dar
unele dintre pot chiar să mărească riscul de apariţie a unor boli cronice şi
riscul de deces.
Se cunosc
până în prezent 13 substanţe grupate sub denumirea de vitamine. Dacă oamenii au
deficienţe de vitamine, se pot îmbolnăvi de maladii grave, precum beriberi (din
cauza carenţei de vitamina B1), pelagra (carenţa de B3), scorbut (carenţa de
vitamina C) şi rahitism (insuficienţa de vitamina D).
Cele mai
multe dintre vitamine nu pot fi sintetizate în organism, ci trebuie procurate
din surse externe - care pot fi alimente sau suplimente.
Întrebarea
nu este dacă oamenii au nevoie de vitamine - evident că au; alte două sunt
întrebările cu adevărat importante: de ce cantităţi de vitamine au nevoie şi dacă
îşi pot procura aceste cantităţi doar din hrană.
La aceste
două întrebări, nutriţioniştii şi producătorii de vitamine dau răspunsuri
contradictorii.
Specialiştii
în nutriţie susţin că oamenii au nevoie
doar de aşa-numita doză zilnică recomandată (DZR), care
poate fi obţinută dintr-o dietă obişnuită, în vreme ce reprezentanţii
industriei producătoare susţin că alimentele nu conţin suficiente vitamine,
deci oamenii au nevoie de cantităţi mai mari, ce pot fi procurate din
suplimente.
Însă tot mai
multe studii recente arată că administrarea
de suplimente de vitamine nu are efectele bune pe care le aşteaptă
oamenii, ba chiar poate duce la amplificarea
riscului de îmbolnăvire şi deces.
- În octombrie 2011, cercetătorii
de la Universitatea din Minnesota au constatat că în rândul femeilor care
luau suplimente de multivitamine rata de deces era mai mare decât la cele
care nu luau. Două zile mai târziu, cercetătorii de la Clinica Cleveland
ajungeau la concluzia că bărbaţii care iau suplimente de vitamina E
prezintă un risc mai mare de apariţie a cancerului de prostată.
- Şapte studii anterioare
arătaseră deja că, pentru anumite grupuri de populaţie, unele vitamine
măresc riscul de apariţie a cancerului şi a bolilor de inimă şi scurtează
durata vieţii.
Şi totuşi,
în 2012, peste jumătate dintre americani şi 35% dintre britanici luau
suplimente de vitamine în mod regulat.
Această
fascinaţie faţă de vitamine este legată de personalitatea lui Linus Pauling,
un om care, aşa cum spune dr. Paul Offit, autorul cărţii
Killing Us Softly: The Sense and
Nonsense of Alternative Medicine, a avut dreptate în mod atât
de spectaculos, încât a câştigat două Premii Nobel, după care a greşit atât de
spectaculos, încât ar putea fi considerat cel mai mare înşelător al lumii.
În 1931,
Linus Pauling a publicat o lucrare intitulată The Nature Of The Chemical
Bond (Natura legăturilor chimice), pentru care a câştigat Premiul
Nobel pentru Chimie, punând bazele unui nou domeniu de cercetare - chimia
moleculară - şi contribuind la înţelegerea structurii ADN-ului, iar în
calitatea sa de activist pacifist, a câştigat în 1962 şi Premiul Nobel pentru
pace.
Ulterior,
însă, la vârsta de 65 de ani, rigoarea ştiinţifică a părut să-l părăsească: a
luat de bune sfaturile unui oarecare Irwin Stone - dr. Stone, cum îşi spunea
acesta - care studiase doi ani chimia la colegiu, avea o diplomă onorifică de
la Colegiul de Chiropractică din Los Angeles şi o foarte dubioasă diplomă de
„doctorat” de la o unitate de învăţământ prin corespondenţă,
neacreditată.
Este evident
că acest dr. Stone ştia prea puţine despre vitamine; cu toate acestea, a avut
îndrăzneala de a-i recomanda lui Linus Pauling să ia câte 3000 mg de vitamina C
pe zi, promiţându-i că va trăi cel puţin 25 de ani în plus.
Incredibil e
faptul că Pauling l-a ascultat şi declara, în 1966, că, de când cu vitamina, se
simte mai vioi şi mai sănătos, că nu mai suferă de răceli grave şi ca, urmare,
mărise doza de vitamina C, ajungând să ia până la 18.000 mg pe zi.
Aceste
lucruri au fost declarate în public, iar spuse de un savant cu prestigiul lui
Linus Pauling, au avut un efect extraordinar. Începând de atunci, oamenii au
asociat figura lui Pauling cu vitamina C.
În 1970,
Pauling a publicat o lucrare - Vitamin C And The Common Cold (Vitamina
C şi răceala) - în care recomanda oamenilor să ia zilnic 3000 de mg de
vitamina C (cantitate care reprezintă de 50 de ori doza zilnică recomandată),
considerând că, astfel, răceala va deveni ceva de domeniul trecutului.
Cartea a
devenit imediat un bestseller, iar vânzările de vitamina C au crescut colosal.
Alţi oameni
de ştiinţă, însă, nu erau atât de entuziaşti.
- În decembrie 1942, cu 30 de ani
înainte ca Pauling să-şi fi publicat prima carte, trei cercetători -
Donald Cowan, Harold Diehl şi Abe Baker - de la Universitatea din Minnesota
publicaseră în Journal of the American Medical Association un
articol numit Vitamins For The Prevention Of Colds (Vitamine
pentru prevenirea răcelii), în care concluzionau că, pe baza studiului
a 980 de cazuri de răceli studiate, nu existau dovezi suficiente care să
arate că vitamina C singură sau în asociaţie cu un antihistaminic era
eficientă pentru prevenirea răcelilor.
- Alte şi alte studii (cel puţin
15), unele efectuate după declaraţia lui Pauling, au testat efectul
vitaminei C în prevenirea sau uşurarea evoluţiei răcelilor şi nu au găsit
efecte semnificative.
Dar Pauling
a mers mai departe. A afirmat, în continuare, că vitamina C, luată împreună cu
doze foarte mari de vitamina A (25.000 de unităţi internaţionale), vitamina E
(400-1.600 unităţi internaţionale), ca şi cu seleniu şi beta-caroten (un
precursor al vitaminei A) poate face mult mai mult decât să prevină răcelile:
poate trata cancerul, ca şi, practic, orice altă boală umană. Pauling susţinea
că suplimentele de vitamine şi minerale nu numai că pot combate stresul şi
îmbătrânirea, dar pot vindeca o gamă extraordinară de maladii: boli de inimă,
boli mentale, pneumonia, hepatita, poliomielita, tuberculoza, pojarul,
oreionul, varicela, meningita, zona zoster, negii, alergiile, aftele, herpesul,
astmul, artrita, diabetul, dezlipirea de retină, ulcerele, accidentele
vasculare cerebrale, febra tifoidă, tetanosul, dizenteria, tusea convulsivă,
lepra, gripa, boala de iradiere, arsurile, fracturile, glaucomul, insuficienţa
renală, bolile vezicii urinare, rabia şi muşcăturile de şarpe.
Până în ziua
de azi, afirmaţiile vehiculate de Linus Pauling, deşi nefondate pe argumente
ştiinţifice solide, dar aureolate de prestigiul său de savant, sunt luate
de bune de către mulţi oameni, care cred cu tărie că o o cură de vitamine pe
durata întregii vieţi este o soluţie medicală pentru nenumărate probleme de
sănătate.
Credinţa în
puterea excepţională a vitaminelor se bazează pe calitatea lor de antioxidanţi
- un cuvânt intens vehiculat în ultimii ani de companiile producătoare de
suplimente pentru a-şi spori vânzările.
Opoziţia
dintre oxidare şi antioxidare a fost prezentată sub forma unei lupte dintre
bine şi rău, o luptă care are loc neîncetat la nivel celular.
În celule,
organismul transformă substanţele provenite din hrană în energie, un proces
care necesită oxigen şi de aceea este numit oxidare.
Una dintre consecinţele oxidării este producerea unor molecule numite radicali liberi (prezentate drept
”rele”). Radicalii liberi pot vătăma ADN-ul, membranele celulare şi peretele
intern al vaselor de sânge; nu e de mirare că au fost asociaţi cu îmbătrănirea,
cancerul şi bolile cardiovasculare.
Pentru a
neutraliza aceşti radicali liberi „răi”, corpul fabrică propriile sale arme - antioxidanţii („buni”). Antioxidanţii
pot fi găsiţi, de asemenea, în fructe şi legume - mai ales seleniul, beta-carotenul şi vitaminele
A, C şi E.
Studiile au
arătat că persoanele care consumă multe fructe şi legume au o incidenţă mai
mică a bolilor de inimă şi a cancerelor şi trăiesc mai mult.
De aici, o
concluzie aparent foarte logică; dacă oamenii care mănâncă fructe şi legume
sunt mai sănătoşi, atunci şi cei care iau suplimente de antioxidanţi vor fi mai
sănătoşi.
În
realitate, însă, susţine dr. Offit, aceste persoane
care iau suplimente s-ar putea să fie mai puţin sănătoase.
- În 1994, Institutul Naţional
pentru Studiul Cancerului, din SUA, în colaborare cu Institutul
Naţional de Sănătate Publică din Finlanda, a studiat 29.000 de bărbaţi
finlandezi, toţi fumători, aleşi deoarece prezentau un risc crescut de
cancer şi boli de inimă. Subiecţilor, împărţiţi în grupuri, li s-au
administrat vitamina E, beta-caroten, ambele sau niciuna dintre aceste
substanţe. Rezultatele au fost clare: cei care luaseră suplimente
prezentau acelaşi risc de a muri de cancer sau boli cardiace ca şi cei
care nu luaseră suplimente - exact opusul aceea ce se aşteptaseră să
constate cercetătorii.
- În 1996, specialiştii de la
Fred Hutchinson Cancer Research Centre din Seattle, SUA, au studiat 18.000
de oameni care prezentau un risc mare de a muri de cancer pulmonar,
deoarece fuseseră expuşi la azbest. Aceştia au primit vitamina A,
beta-caroten, ambele sau niciuna dintre substanţe. Dar cercetătorii au
întrerupt brusc studiul când şi-au dat seama că aceia care luaseră suplimente
mureau de cancer şi boli cardiace cu rate de 28% şi respectiv 17% mai mari
decât cei care nu luaseră nimic.
- În 2004, cercetătorii de la
Universitatea din Copenhaga au revizuit 14 studii randomizate, ce
cuprindeau în total peste 170.000 de persoane care luaseră vitaminele A,
C, E şi beta-caroten pentru a vedea dacă antioxidanţii pot preveni
apariţia cancerelor intestinale. Din nou, antioxidanţii nu s-au dovedit la
înălţimea reputaţiei lor; uimitor a fost faptul că rata decesul era chiar
mai mare la cei care luaseră aceste suplimente.
- În 2005, alte două studii
arătau că persoanele care luau suplimente de vitamina E aveau un risc mai
mare de deces şi de apariţie a insuficienţei cardiace, comparativ cu cele
care nu luau asemenea suplimente.
Numeroase
alte studii au găsit asemenea asocieri: persoanele care luau diferite
suplimente de multivitamine şi minerale prezentau, adesea, un risc de deces,
cancere şi boli cardiovasculare mai mare decât al celor care se lipseau de
orice suplimente.
Prin urmare,
nimic mai dăunător decât a lua vitamine ori alte suplimente în ideea că „n-au
cum să facă rău.”
Iar în ciuda
dovezilor ştiinţifice, comerţul cu vitamine prosperă, cifra de afaceri a
industriei de profil crescând, de la an la an, cu miliarde de dolari.
Dar cum se
explică faptul că antioxidanţii din suplimente nu fac totuşi bine?
Cea mai
probabilă explicaţie, crede dr. Offit, este că radicalii
liberi nu sunt atât de„ răi” cum au fost înfăţişaţi. Deşi e clar
că pot leza ADN-ul şi vătăma membranele celulare, acesta nu e întotdeauna un
lucru rău. Organismul uman are nevoie de radicali liberi pentru a distruge
bacteriile şi a îndepărta celulele canceroase nou-formate. Însă atunci când
oamenii iau doze mari de antioxidanţi, echilbrul dintre producţia de radicali
liberi şi distrugere este deranjat, ducând la o stare nenaturală, în care
sistemul imunitar devine mai puţin capabil să distrugă invadatorii. Oamenii de
ştiinţă au numit acest fenomen „paradoxul
antioxidanţilor”.
Oricare ar
fi explicaţia, datele arată clar: dozele mari de
vitamine şi alte suplimente măresc riscul apariţiei bolilor de inimă şi a
cancerului; de aceea, niciun organism naţional sau internaţional
responsabil de sănătatea publică nu le recomndă.
În 1980,
Pauling a declarat, într-un interviu, că dozele mari, - de ordinul gramelor -
de vitamina C nu aveau niciun efect advers asupra sănătăţii. Şapte luni mai
târziu, soţia lui a murit din cauza unui cancer al stomacului, iar în 1994,
Linus Pauling însuşi a murit de cancer de prostată. (Ce-i drept, avea 93 de
ani).
Dar şi azi,
în ciuda unui munte de dovezi ştiinţifice, mulţi oameni nu cred că mega-dozele
de vitamine pot face rău. Iar faptul că mulţi nu ştiu aceste lucruri se
explică, spune dr. Offit, prin două elemente: banii şi politica.
Industria
vitaminelor şi a suplimentelor a creat - cu mare succes - o dihotomie falsă. Pe
de o parte, sunt aşa-zisele produse naturale: vitamine, minerale,
suplimente alimentare, plante medicinale. Oamenii cred că, din moment ce sunt naturale,
acestea sunt sigure, nevătămătoare.
De cealaltă
parte sunt medicamentele, care, pentru că sunt fabricate de om, sunt privite ca
fiind mai periculoase.
- Unul dintre cele mai mari
dezastre din istoria suplimentelor s-a petrecut în 1992, când aproximativ
100 de persoane s-au îmbolnăvit de insuficienţă renală dinn cauza unui
produs de slăbit care conţinea, printre altele, o plantă numită Aristolochia
(mărul-lupului). Cel puţin 70 dintre ei au avut nevoie de transplant de
rinichi şi dializă; mulţi au dezvoltat mai târziu cancere ale vezicii
urinare.
- În 2008, peste 200 de persoane
au fost intoxicate cu seleniu, din cauza ingestiei unor suplimente - Total
Body Formula şi Total Body Mega - care , în loc de 200 mg de seleniu pe
porţie, cât scria pe etichetă, conţineau 40.800 mg.
Deoarece
piaţa suplimentelor alimentare nu este supusă reglementărilor stricte care
guvernează comerţul cu medicamente, doar 170 (0,3%) din cele 51.000 de produse
noi intrate pe piaţă din 1994 şi până acum beneficiază de teste de
siguranţă documentate.
Oricum,
însuşi termenul de medicină alternativă, susţine Paul Offit, este
înşelător: dacă testele clinice arată că o anumită terapie funcţionează, atunci
ea nu reprezintă „o alternativă”, ci este chiar terapia care ne trebuie.
Iar dacă nu funcţionează, nici atunci nu reprezintă o alternativă de
tratament. De fapt, din acest punct de vedere, „medicina alternativă” nici nu
există.
