Dacii erau vegetarieni.

Tradiţia spirituală dacică şi istoria furată a poporului român

Tracii erau un popor al cărui nivel de civilizaţie, forţă şi cultură s-a bucurat de multă consideraţie în antichitate. Despre daco-geţi sau daci, poporul trac din zona Carpaţilor şi a Dunării, Vasile Pârvan ne spune că : “ofereau grecilor şi romanilor o consistenţă spirituală superioară şi foarte caracteristică, pe care literatura antică a însemnat-o cu mirare şi admiraţie, făcând din ei aproape un popor fabulos prin vitejia, înţelepciunea şi spiritul lui de dreptate”.

Studiul spiritualităţii unui popor antic nu este uşor de realizat, datorită opiniilor contradictorii ale istoricilor şi de asemenea datorită absenţei unor dovezi directe şi clare. În ceea ce-i priveşte pe daci, mărturiile istorice ne oferă totuşi nişte puncte de plecare foarte clare care atestă specificitatea spirituală a acestora în cadrul culturilor antice europene, şi chiar înrudirea spiritualităţii dacice mai degrabă cu tradiţiile orientale.

Dacii, ne spun mai mulţi istorici, credeau în nemurire, erau convinşi că sunt nemuritori. De aici, deduc marii cronicari ai antichităţii, decurgea eroismul lor legendar care le-a adus faima de a fi “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Oricum, lipsa fricii de moarte atestă un nivel spiritual elevat, întrucât teama de moarte este considerată în toate tradiţiile spirituale autentice unul dintre cele mai dificile obstacole pe calea spirituală.

Regalitatea la daco-geţi era considerată de autorii antici ca având un caracter sacru. Cu toate că nici Burebista, nici Decebal nu şi-au asumat prerogative de ordin religios, totuşi se credea, după cum nota Criton, medicul împăratului Traian, că Marele Preot îi transmitea regelui anumite puteri supranaturale. În tradiţia orientală, în special indiană şi chineză (taoistă) se insistă asupra faptului că toţi conducătorii naţiunilor trebuie să fie în primul rând mari înţelepţi sau sfinţi, iar textul fundamental al tradiţiei taoiste (Tao Te King, Cartea cărării şi a virtuţii), conţine multe îndrumări spirituale destinate conducătorilor neamurilor. În plus, existau anumite iniţieri spirituale şi mistere destinate doar acestora.

“Zeul Suprem al dacilor este fără nume, fără calificare”, ne spune Strabon, şi recunoaştem aici credinţa vedică în existenţa unui Dumnezeu – Suprem Absolut – fără nume, atribute, sau formă, fără echivalent în tradiţiile europene antice, Dumnezeu Tatăl din creştinism.

Medicul grec Dioscoride (sec I e.n.) ne-a transmis o listă de 42 de plante medicinale folosite de daci. În concepţia medicală a dacilor, trupul trebuie tratat ca un ansamblu, împreună cu psihicul, chiar Platon relatând faptul că învăţăturile lui Zalmoxis spuneau că trupul trebuie tratat împreună cu sufletul. Remarcăm aici viziunea asemănătoare cu a medicinii tradiţionale indiene, sistemul Ayurveda, şi chiar cu cea a sistemului yoga.
Dacii erau vegetarieni, lucru remarcabil în antichitatea europeană, viziunea istorică simplistă fiind aceea că omul primitiv era un vânător.

Platon, unul din discipolii lui Pitagora, mentioneaza pe "acei doctori ai regelui trac Zalmoxis, despre care se zice ca stapânesc mestesugul de a te face nemuritor"(Charmide, 156d).
Anticii greci au sesizat asemanarea dintre învatatura despre nemurire a lui Zalmoxis si cea a lui Pitagora referitoare la metempsihoza (reîncarnarea sufletelor), Pitagora însusi afirmând ca îsi reaminteste ultimele sale 20 de vieti. De asemenea, atât Zalmoxis cât si Pitagora au pus bazele unor scoli initiatice. Din aceasta cauza grecii l-au considerat pe Zalmoxis un fost sclav al lui Pitagora, care a fost initiat în tainele stapânului sau.
Pitagoreicii, adeptii lui Pitagora, au afirmat pentru prima oara ca pamântul se misca în jurul unui foc central (Soarele). Acest fapt era cunoscut si de daci.
O alta asemanare este între discipolii lui Zalmoxis, asceti contemplativi, abstinenti si vegetarieni, numiti "ktistai" sau "polistai" si discipolii lui Pitagora care erau organizati într-o confrerie si duceau o viata simpla, modesta si austera, cultivându-si rabdarea si autocontrolul si care erau vegetarieni.
Preotii daci învatati, asemenea lui Pitagora si druizilor (preotii celti) "nu permiteau consemnarea în scris a învataturii lor, desi în celelalte treburi, de ordin public si privat, se folosesc, în general, de alfabetul grecesc" conform marturiei lui Cezar. Strabon confirma faptul ca cei învatati îsi transmiteau cunostintele catre discipoli pe cale orala.
Preotii traci oficiau cântând si acompaniându-se cu o titera (cetera), conform lui Iordanes. "Muzica în întregimea ei este socotita traca si asiatica (...) Ba si cei care s-au ocupat de vechea muzica erau, se spune, tot traci, anume Orfeu, Musaios si Thamyris" (Strabon)
Platon spunea în Charmides: >.
Multe descoperiri arheologice confirma cunostintele de chirurgie ale dacilor. Practicarea trepanatiilor este dovedita de craniile gasite la Cristesti (lânga Targu Mures), Decea Mures, Dinias Timis, Holboca (lânga Iasi), Poiana-Bârlad, Sarata-Monteoru (lânga Buzau). Interventiile asupra regiunilor frontale si parietale erau mai frecvente. Ele erau realizate cu ajutorul cutitelor de silex sau cu instrumente din fier. Scopul lor era fie îndepartarea fragmentelor osoase rezultate în urma ranirii fie eliberarea persoanei de spiritele rele care au cauzat boala. Unele trepanatii prezinta calus, confirmând succesul operatiei si însanatosirea.
Însusi Hipocrate, considerat parintele medicinii, a stat o vreme în nordul Traciei, iar unele carti hipocratice au fost scrise într-o greaca tracica (cartile I si II ale Epidemiilor). (Mircea Eliade, "De la Zamolxis la Gingis-Han)

Religia dacilor era iniţiatică şi misterică, caracterizată de actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica “cealaltă lume”, adică o locuinţă subterană sau grotă. Herodot confirmă faptul că dacii aveau asociaţii spirituale secrete formate din iniţiaţi.

Toate aceste elemente sunt atestate de documente istorice antice. În plus, viziunea unor faimoşi istorici sau filozofi precum Anton Dumitriu, Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mircea Eliade şi Nicolae Miulescu dau o nouă dimensiune spiritualităţii dacice. Trebuie însă să clarificăm faptul că în această viziune iniţiatică, filonul spiritual al tradiţiei dacice este mult mai vechi decât mărturiile istorice citate anterior, acestea fiind doar “rămăşiţele” acestuia. Este cunoscut faptul că deja în vremea lui Burebista s-a interzis cultura viţei de vie (din iniţiativa preotului iniţiat Deceneu), iar sacrificiul uman practicat de daci în vremea lui Herodot atestă de asemenea decăderea acestei spiritualităţi, pentru că nici o tradiţie spirituală autentică nu admite sub nici o formă sacrificiul uman, şi nici măcar animal.

Sintetizând informaţiile diferiţilor autori, ne putem reprezenta o imagine a spiritualităţii dacice, în perioada sa de glorie: un cult preponderent solar, generând o extraordinară forţă interioară (confirmată de lipsa fricii de moarte). Iniţiaţii daci aveau fără îndoială o stare foarte profundă de comuniune cu natura şi chiar detaşare de aspectele materiale, trăiau în grupuri spirituale (cel mai probabil, separat –  bărbaţii şi femeile). Se mai spune despre ei că stăpâneau dedublarea astrală şi aveau stări profunde de transă extatică, iar iniţierile propriu-zise erau însoţite sau condiţionate de teste iniţiatice extrem de dificile...

Silviu N. Dragomir, în lucrarea « Controverse », evidenţiază un aspect tulburător legat de pierderea, în decursul timpului, a numeroase documente istorice care ar fi fost foarte preţioase pentru restabilirea adevărului istoric în ceea ce-i priveşte pe strămoşii noştri, dacii. De exemplu, despre limba dacilor nu ne-au parvenit din istorie nici un fel de date certe, toate lucrările de referinţă fiind pierdute una câte una, într-un mod cu totul straniu. Astfel, Dacia, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut cu totul ilogic; Getica, scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşă soartă; Istoria geţilor, a prelatului-filozof Dios Chrysostomos, numit şi Ioan Gură de Aur, s-a pierdut şi ea într-un mod total nejustificat pentru o lucrare scrisă de un filozof de o asemenea talie; Getica, o sinteză realizată de nepotul acestuia din urmă, cunoscut sub numele de Dios Cassius Coceianus, a dispărut în mod similar fără nici o urmă, iar din impresionanta lucrare Istoria Romanilor, scrisă în 24 de volume de alexandrinul Appianus, un istoric grec care a relatat în mod special cuceririle romane, s-a pierdut numai cartea a XIII-a, exact cea care se referea la geto-daci. Şi există încă multe alte exemple de memorii, istorii etc., printre care merită să menţionăm şi poeziile lui Ovidiu scrise în limba geţilor în cursul exilului său în Dacia, la rândul lor singurele versuri dispărute din întreaga sa operă rămasă aproape intactă.

Dovezile arheologice nu au fost nici ele cruţate: Munţii Orăştie, păstrători de cultură şi civilizaţie geto-dacă, au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, începând desigur cu distrugerea realizată de romani. În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş şi pe Dunăre, purtând plutit spre Budapesta şi Viena, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării. În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetuza o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: Victoria dacică înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat. Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără nici o urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghiar E. Ballum ar fi declarat că el ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice”.

Pe la 1840, de-a valma cu statui sfărâmate, piesele arheologice erau folosite fără nici un scrupul la construirea şoselelor, a podurilor şi a terasamentelor de cale ferată. Toate acestea l-au făcut pe Gheorhe Bariţiu ca, în 1882 – la un congres din Sibiu, în plin public – să izbucnească în plâns la mărturisirea celor două mari nereuşite ale sale: salvarea Sarmizegetusei  şi deschiderea unei universităţi româneşti în Ardeal.

Pe Insula Şerpilor (pe care fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, a „dăruit-o” complet nejustificat Ucrainei) se mai găseau încă, în secolul XIX, ruinele unui imens templu antic, despre care N. Densuşianu ne spune că era închinat lui Apollo. În secolul XIX, acest templu a fost practic „demontat” şi transportat la Moscova, unde a dispărut cu desăvârşire.