Crema minune :)

REACŢIE ELEGANTĂ :)

Sursa: YouTube

GIVE

Eargasm - AKUA NARU

RESPECT AIMEE MULLINS

Iată ce spunea Aimee într-un interviu: „O femeie poate să-şi dea seama abia la 30 sau chiar 40 de ani că este frumoasă nu prin ceea ce o aseamănă celorlalte femei, ci prin ceea ce o diferenţiază. Eu am ajuns acolo mai devreme. A trebuit întâi să accept că nu eram ca toţi ceilalţi şi apoi mi-am dat seama că tot ce mi se spunea că va fi o slăbiciune nu era. Gândeam, la doar 20 de ani: ce bine că nu sunt normală, ca să pot avea şansă să fiu extraordinară”

Rămâi fără replică la un astfel de răspuns, te simţi comun, ridicol, apoi te îmbărbătezi şi te pregăteşti să înaintezi cu forţă şi cu zâmbetul pe buze. Pentru că o astfel de femeie este mai mult decât un exemplu de ambiţie, demnitate şi frumuseţe interioară. Este o oglindă pentru noi toţi, pe care o putem păstra aproape pentru o evaluare continuă şi lucidă.Aimee s-a născut fără oase fibulare, aşa că medicii au fost nevoiţi să îi amputeze gambele când avea doar un an. Câţiva mai târziu, se apuca de înot, primea o bicicletă, concura alături de colegii ei de la Georgetown în probe de viteză şi schia. Părinţii ei n-au vrut în ruptul capului să accepte ideea că fiica lor va rămâne întreaga viaţă într-un scaun cu rotile. După liceu, a primit o bursă la Pentagon. A fost cel mai tânăr candidat acceptat pe un post de internship ca analist de informaţii, la 17 ani. Cu ajutorul unor proteze pe bază de carbon, a concurat la Jocurile Paralimpice de la Atlanta din 1996, în cursele de 100 şi 200 de metri şi la sărituri în groapa cu nisip. Trei ani mai târziu, era pe podiumul de modă, prezentând ţinute din colecţia lui Alexander McQueen. Frumoasă, elegantă şi puternică, a cucerit instantaneu şi nu s-a sfiit nicio clipă să apară în pictoriale purtând proteze. Practic, nu e nimic care să o sperie. Priveşte cu umor şi sensibilitate către primii ani de viaţă şi către viitor: „Orice defect ai avea, vei atrage priviri. Când eram mică oscilam între momente în care îi ignoram şi altele în care mă oboseau privirile insistente ale celorlalţi. Dar astăzi mă bucur dacă un copil se uită lung la mine. E un mod de a începe un dialog”.

I don't drink coffee , i'll take tea my dear :)

’’De ești femeie’’

De ești femeie, ridică-te și spune Că ești a Universului minune, Nu aștepta precum un câine hăituit Să te recheme cel ce te-a gonit. De ești femeie, spune-o să se știe că nu-i pe lume flacără mai vie ca tine când te dăruiești iubind.

Ridică-te și mergi, acum, zâmbind ! Să nu te-mbraci în negru sau în zeghe, nu plânge dacă încă n-ai pereche, căci tu ești far și cale și lumină şi-n tine stă puterea cea divină.

Să nu aștepți ce nu te-a meritat, căci nu ești câine, ci ești fiică de-mpărat şi porți în tine moștenirea toată ce ți-a lăsat-o Tatăl tău, odată.

 De ce nu te privești cu ochii tăi şi-asculți la glasul celor mici și răi ? Ori încă n-ai aflat nici pân-acum că cei mai slabi se pierd, ades, pe drum ?

 De ești femeie, ridică-te și mergi pe drumul ce tu singură-l alegi şi nu te-mpiedica de câte-un cui ce-și spune un Adio, numai lui.

 De ești femeie, fii și fi-le lor acelora ce te iubesc și vor să știe că nu e nici o scânteie mai luminoasă , cum ești tu, Femeie!

’’De ești femeie’’ - Dori Lederer

Cutia cu piersici

Un profesor a dat fiecărui student că tema pentru lecţia de săptămâna viitoare să ia o cutie de carton şi pentru fiecare persoană care îi supăra, pe care nu pot să o sufere şi să o ierte să pună în cutie câte o piersică, pe care să fie lipită o etichetă cu numele persoanei respective.

Timp de o săptămână, studenţii au avut obligaţia să poarte permanent cutia cu ei: în casă, în maşină, la lecţii, chiar şi noaptea să şi-o pună la capul patului. Studenţii au fost amuzaţi de lecţie la început, şi fiecare a scris cu ardoare o mulţime de nume, rămase în memorie încă din copilărie.

Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce zilele treceau studenţii adăugau nume ale oamenilor pe care îi întâlneau şi care considerau ei că au un comportament de neiertat. Fiecare a început să observe că devenea cutia din ce în ce mai grea. Piersicile aşezate în ea la începutul săptămânii începuseră să se descompună într-o masă lipicioasă, cu miros dezgustător, şi stricăciunea se întindea foarte repede şi la celelalte.

O problemă dificilă mai era şi faptul că fiecare era dator să o poarte permanent, să aibă grijă de ea, să nu o uite prin magazine, în autobuz, la vreun restaurant, la întâlnire, la masă, la baie, mai ales că numele şi adresa fiecărui student, ca şi tema experimentului, erau scrise chiar pe pungă. În plus, cartonul cutiei se stricase şi ea ajunsese într-o stare jalnică: cu mare greutate mai putea să facă faţă sarcinii sale.

Fiecare a înţeles foarte repede şi clar lecţia pe care a încercat să le-o explice profesorul când s-au revăzut după o săptămână, şi anume că acea cutie pe care o căraseră cu ei o săptămână întreagă nu a fost decât expresia greutăţii spirituale pe care o purtăm cu noi, atunci când strângem în noi ura, invidie, răceală faţă de alte persoane.